De la Orient la orientalism în moda bucureșteană, în jurul unui portret de Franz Duschek

Dacă producția fotografilor activi la București în anii 1840-1850 rămâne în mare parte pierdută, de pe urma deceniilor 1860-1870 ne-a parvenit un corpus substanțial de portrete fotografice bucureștene. Nu întâmplător, această perioadă coincide cu voga fotografiei carte de visite: obiect fotografic standardizat și multiplicabil, destinat circulației în cercul social al comanditarului și arhivării în albume. [1] În nu puține cazuri, aceste portrete au trecut în anonimat odată cu dispariția celor care le-ar fi putut recunoaște și cu dezmembrarea albumelor. În lipsa unui nucleu biografic, ne rămâne un document vizual a cărei expresivitate ține nu doar de individualitatea celui fotografiat, ci și de economia de detalii subordonate convențiilor de studio: postură, costum, obiecte simbolice și butaforie.

Portretul care face obiectul acestui articol (fig. 1) surprinde un moment din recuperarea selectivă a „Orientului” în moda bucureșteană din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. E vorba de o fotografie format carte de visite realizată în atelierul lui Franz Duschek din strada Nouă (azi str. Edgar Quinet) și databilă în perioada 1870-1874. [2] Fotografia poartă urmele inserării într-un album cu pagini dublate cu „buzunare” de hârtie: marginile superioare și inferioare ale suportului fotografiei au fost decupate, iar pe verso găsim un număr de ordine rămas cel mai probabil de la o (re)ordonare a fotografiilor din album.

Fig. 1 | Doamnă neidentificată cu cepchen (?) otoman. Franz Duschek (București), cca. 1870-1874. Hârtie albuminată pe carton, format carte de visite. Colecția Theodor E. Ulieriu-Rostás, inv. cdv.2016.37.

Coafura, vestimentația și bijuteriile purtate de această doamnă neidentificată se înscriu în coordonatele modei europene din prima jumătate a anilor 1870. Cu o excepție notabilă: jacheta sa cu motive vegetale de tradiție otomană, brodate cu fir metalic în tehnica sarma.

În lipsa unei vederi de ansamblu, e greu de spus dacă această jachetă urma în detaliu formele tradiționale ale vreuneia dintre hainele ușoare cu mâneci purtate în secolul al XIX-lea în arealul culturii otomane. Nu e întru totul clar nici ce denumire ar fi purtat această haină în Bucureștii anilor 1870. În termenii vocabularului stambuliot încetățenit în țările române în decursul perioadei fanariote, am avea de-a face cu un cepchen (tc. cepken) dacă jacheta doamnei avea mâneci despicate, respectiv cu o fermenea (tc. fermene) dacă aceasta avea mâneci închise până aproape de încheietura mâinii. În practică, denumirile acestor piese vestimentare au suferit transformări și suprapuneri de sens care complică orice discuție privitoare la costumul de tradiție otomană atât în Anatolia, cât și în Balcani. Fermeneaua dispare treptat din vocabularul vestimentar al secolului al XIX-lea în defavoarea saltalei (tc. salta), în vreme ce cepchenul tinde să se transforme într-o denumire generică pentru toate hainele scurte purtate peste anteriu. Limbile sud-est europene situate în aria culturii otomane și-au dezvoltat propriile regionalisme, uneori în defazaj față de evoluția vocabularului turcesc: în contextul sârbesc, fermen ajunge să denumească nu o scurtă cu mâneci, ci vesta cunoscută în zonele turcofone cu precădere ca yelek (de unde și ilicul românesc). [3]

Cert este că această ținută nu are de-a face decât de o manieră indirectă cu apusul culturii fanariote la București. Pentru bucureștenele de condiție înaltă și medie, trecerea la costumul de factură occidentală se petrecuse încă de pe la 1820-1840; doar în foarte rare cazuri putem recunoaște supraviețuiri ale costumului urban de ambianță otomană în portretele unor femei vârstnice de pe la 1860-1870. [4] Or fotografia de față sugerează nu vreo formă de conservatorism cultural ci, din contră, o adaptare chic a unei piese orientale izolate la ținuta de modă franceză. Nu e un caz izolat: o serie de portrete bucureștene concentrate în perioada 1865-1875 documentează recuperarea cepchenului drept accesoriu exotic, asortat atât rochiei cu crinolină (fig. 2), cât și rochiei cu turnură de după 1870.

Fig. 2 | Maria Filipescu (n. Băleanu) sau d-na Măldărescu (?): ținută de dimineață cu cepchen și rochie cu crinolină. Carol Popp de Szathmári (București), cca. 1865. Hârtie albuminată pe carton, format carte de visite. București, Biblioteca Națională a României, inv. FOTO 3845.

Acest fenomen a fost discutat în literatura de specialitate în termenii unei traduceri locale a fascinației pentru exoticul mediteraneean care au marcat moda franceză Second Empire și și-au găsit expresia în jacheta à la zouave și boleroul în vogă de la finele anilor 1850 până către 1870. În această ordine de idei, cazul jachetei à la zouave s-ar arăta în mod special evocator pentru paradoxurile aculturației: trecută din costumul tradițional algerian (unde poartă denumirea de bedaia) în uniforma zouavilor francezi încă din anii 1830, această haină scurtă cu mâneci evazate și poale rotunjite intră în vestimentația feminină pariziană în cea de-a doua jumătate a anilor 1850 (fig. 3-6); odată sancționată de moda pariziană și adoptată ca atare în Principate, jacheta à la zouave revigorează gustul elitelor europenizate pentru cepchenele otomane încă prezente pe străzile Bucureștiului. [5]

Fig. 3-4 | Jachete à la zouave în reviste de modă pariziene:
(st.) La Mode illustrée nr. 49 / 1 dec. 1860, p. 389.
(dr.) Le Moniteur de la mode nr. 1 / mai 1863, p. 59.

 

Fig. 5-6 | Ținute de promenadă cu jachetă à la zouave în reviste de modă pariziene:
(st.) Rochie cu crinolină, Le Moniteur de la mode nr. 3 / oct. 1861, grav. 651.
(dr.) Rochie cu turnură, Le Moniteur de la mode nr. 40 / oct. 1872, p. 474.

Intrarea jachetelor à la zouave în vestimentația doamnelor bucureștene este documentată în fotografia de studio de la începutul anilor 1860 (fig. 7-8): formele stilizate și broderiile de model occidental sau central-european disting în majoritatea cazurilor aceste jachete de cepchenul sau saltaua otomană. Jacheta din portretul lui Duschek pare, din contră, să fie rezultatul unei încercări de sinteză: broderia ține de tradiția otomană, dar poalele hainei par să fi fost croite sau modificate pentru a urma mai îndeaproape liniile rotunjite proprii jachetei à la zouave.

Fig. 7-8 | Jacheta à la zouave în moda bucureșteană:
(st.) Doamnă neidentificată. Carol Popp de Szathmári, cca. 1860-1863. București, B.N.R. inv. FOTO 775.
(dr.) Tache I. Bilciurescu și soția sa Anastasia (n. Zănescu). Carol Popp de Szathmári, cca. 1860-1863. București, BNR inv. FOTO 278.

Dialogul modei bucureștene cu orientalismul francez reprezintă însă doar o fațetă a unui fenomen care își are la fel de bine analogiile în spațiul balcanic. În Grecia, căutările identitare ale elitei sociale din anturajul reginei Amalia își găsesc încă din anii 1830-1840 expresia în așa-numitul costum Amalia (φορεσιά Αμαλία), o interpretare romantică a vestimentației ateniene de epocă otomană grefată pe estetica rochiei Biedermeier (fig. 9). În Serbia anilor 1860-80, ținutele feminine de factură occidentală sunt asortate cu piese izolate de costum urban tradițional (fig. 10). În ambele cazuri, piesa de vestimentație conotată identitar și privilegiată la nivel vizual este una din variantele fermenelei sau saltalei de tradiție otomană: kontogouni (κοντογούνι) cu mâneci strânse până la cot în cazul costumului Amalia, libadeaua (либаде) cu mâneci evazate în spațiul sârbesc. [6]

Fig. 9-10 | Ținute urbane cu elemente de vestimentație otomană în Balcani:
(st.) Doamnă în costum Amalia. Petros Moraites / Πέτρος Μωραΐτης (Atena), cca. 1865. Col. Theodor E. Ulieriu-Rostás, inv. cdv.2017.01.
(dr.) Doamnă în rochie cu crinolină și libade. A.N. Stojanović (Belgrad), cca. 1865. Belgrad, Muzej Primenjene Umetnosti inv. 10664.

Elita multiculturală a Bucureștilor era mai mult ca sigur la curent cu aceste experimente vestimentare cu miză identitară. Încă din anii 1840, Marițica Bibescu (1815-1859), soția domnitorului Gheorghe Bibescu recupera în garderoba sa de aparat atât portul rural muntenesc (fig. 11), cât și elemente de tradiție vestimentară otomană. O gravură de Charles Doussault (fig. 12) o reprezintă purtând cepchen și fes asortate cu o rochie de modă europeană: o ținută care amintește îndeaproape de costumul Amalia. Nu e greu să distingem în aceste ținute două tentative timpurii de structurare a unui costum „național” de estetică romantică, unul ancorat în tradiția rurală, celălalt în urbanitatea balcanic-otomană a Bucureștiului. [7]

Fig. 11-12 | Marițica Bibescu în două ipostaze vestimentare:
(st.) Port rural muntenesc. Carol Popp de Szathmári, ulei pe pânză, cca. 1845-1848. București, M.N.I.R.
(dr.) Costum sincretic cu cepchen, fes și rochie de modă occidentală. Litografie după Charles Doussault, în „Album moldovalaque (6e article)”, L’Illustration nr. 292 / 30 sept. 1848, p. 73.

Portretul Marițicăi Bibescu demonstrează faptul că moda ținutelor bucureștene cu cepchen precede cel puțin în spirit, dacă nu și în diseminare voga jachetei à la zouave. Lucru care nu înseamnă că afinitatea celor două piese vestimentare va fi rămas fără urmări. Observam ceva mai sus că jacheta din fotografia care a deschis acest articol pare să reflecte influența croielii à la zouave. Un portret contemporan provenit tot din atelierul lui Franz Duschek (fig. 13) ne oferă o vedere laterală a unei jachete de catifea care se dovedește și mai greu de descris în termeni riguroși: să fie un cepchen cu mâneci evazate à la zouave, o jachetă à la zouave „otomanizată” cu broderie de fir metalic… sau o libadea sârbească ajunsă la București?

Fig. 13 | Doamnă neidentificată cu jachetă orientalizantă. Franz Duschek (București), cca. 1869-1870. Hârtie albuminată pe carton, format cabinet. Arhiva Lilian Theil, via Andrei George Iosifescu.

La data fotografiilor lui Duschek, orice dilemă privind „costumul național” era pe cale de a fi tranșată în favoarea portului țărănesc (cu precădere cel din zona Muscelului). Că s-a întâmplat așa, ține în primul rând de specificul naționalismului romantic autohton și de imaginarul negativ al perioadei fanariote. E însă probabil că trecerea acestor piese vestimentare bucureștene într-un repertoriu de forme difuz-orientalizante au sfârșit prin a le eroda capitalul simbolic.

Și totuși, cum își vor fi gândit doamnele bucureștene de la 1860-1870 cepchenele demne de a fi imortalizate la fotograf? Cum le vor fi raportat la genealogii și identități etnice – sau, mult mai tangibil, la hainele de veritabilă modă otomană rămase de la bunici sau încă purtate prin mahalalele mai puțin europenizate ale Bucureștiului? Iată niște întrebări la care o fotografie izolată nu poate răspunde, dar al căror răspuns nu se va putea lipsi de un corpus de fotografii.


Note

[1] Pentru fotografia format carte de visite și circulația ei în societate, vezi e.g. Darrah 1981 și Rudd 2017.

[2] Cronologia activității lui Franz Duschek rămâne la momentul de față insuficient documentată. Fotografii carte de visite datate îi localizează deja atelierul pe str. Nouă în primăvara lui 1866; cf. reclama din Bukarester Haus-Kalender 1868: 21 și reclama din ian. 1872 citată fără referință de Săvulescu 1985: 42. A primit titlul de fotograf al Curții la 8 aprilie 1867 (Ionescu 2008: 52). Știm că își pregătea mutarea în februarie 1874, când depune o cerere pentru amenajarea unui atelier fotografic pe Calea Mogoșoaiei nr. 21: SMBAN, fond PMB Tehnic, d. 11/1874, f. 7 și 41.

[3] Pentru evoluția costumului feminin otoman în secolul al XIX-lea: Micklewright 1986, Scarce 1987: 38-112 și Görünür 2010 (catalog de expoziție). Descrierile detaliate de costume care acompaniază fotografiile din albumul Les costumes populaires de la Turquie en 1873 disting sistematic între cepken (mâneci despicate) și salta (mâneci închise), dar utilizează termenul fermene numai de trei ori (p. 97, 205 și 276: Sarajevo, Trabzon și Damasc).

[4] Pentru o privire de ansamblu asupra europenizării vestimentației feminine în Principate: Ionescu 2006: 93-6, 133-9 și 145-157.

[5] Argument formulat de Ionescu 2006: 156. Cf. Ene 2015: 74, care vede în aceste cepchene o supraviețuire a modei orientale.

[6] Pentru istoria costumului Amalia: Macha-Bizoumi 2012 și Papantoniou 2014. Pentru libadeaua sârbească și relația ei cu costumul urban grecesc: Antonijević 1983, Bjeladinović 2011.

[7] Despre structurarea costumului național în vestimentația elitei sociale din Principate: Ionescu 2006: 168-171 și Beldiman 2012.

Surse Foto

Fig. 2, 7 și 8: Biblioteca Digitală Națională; fig. 3: Portail documentaire de la bibliothèque du Musée des Arts Décoratifs (Paris); fig. 4-6 și 12: Google Books; fig. 10: Visual Archive Southeastern Europe (VASE); fig. 11: Artindex; fig. 13: Andrei George Iosifescu, via Flickr.

Bibliografie

Antonijević, D. 1983. „Common Elements in the Town Costumes worn in Serbia and Greece in the 19th Century”, Balkan Studies 24.2: 343-353.

Beldiman, R. 2012. „Despre un portret al Domniței Aglae Ghyka de Ernst Wilhelm Rietschel. Portrete de personalități feminine din Țările Române în costume naționale la mijloc de secol XIX”, Studii și Cercetări de Istoria Artei. Artă Plastică 2 (46): 139-149.

Bjeladinović, J. 2011. Народне ношње Срба у XIX и XX веку / Serbian Ethnic Dress in Nineteenth and Twentieth Centuries. Београд / Belgrade: Етнографски Музеј у Београду / Ethnographic Museum, Belgrade.

Darrah, W.C. 1981. Cartes de visite in Nineteenth Century Photography. Gettysburg PA: Darrah-Smith Books.

Ene, M.-C. 2015. Veșminte și accesorii de epocă din patrimoniul Muzeului Municipiului București. Moda secolului al XVIII-lea și prima jumătate a secolului al XIX-lea în Țara Românească. București: Editura Muzeului Municipiului București.

Görünür, L. 2010. Women’s Costume of the Late Ottoman Era – Sadberk Hanım Museum Collection / Osmanlı İmparatorluğu’nun Son Döneminden Kadın Giysileri – Sadberk Hanım Müzesi Koleksiyonu. Istanbul: Sadberk Hanim Muzesi.

Ionescu, A.-S. 2006. Modă și societate urbană în România epocii moderne. București: Paideia.

Ionescu, A.-S. 2008. „Photographers in Romania 1840-1940. A Dictionary”, Muzeul Național XX: 49-106.

Macha-Bizoumi, N. 2012. „Amalia Dress: The Invention of a New Costume Tradition in the Service of Greek National Identity”, Catwalk: The Journal of Fashion, Beauty and Style 1.1: 65-90. [academia.edu]

Micklewright, N. 1986. Women’s Dress in Nineteenth-Century Istanbul: Mirrors of a Changing Society. Teză de doctorat, University of Pennsylania.

Osman Hamdi Bey, M. de Launay & P. Sébah. 1873. Les costumes populaires de la Turquie en 1873. Constantinople : Imprimerie du „Levant Times & Shipping Gazette”.

Papantoniou, I. 2014. Patterns of Magnificence: Tradition and Reinvention in Greek Women’s Costume. London: The Hellenic Centre.

Rudd, A. 2016. „Victorians Living in Public: Cartes de Visite as 19th-Century Social Media”, Photography and Culture 9.3: 195-217.

Săvulescu, C. 1985. Cronologia ilustrată a fotografiei din România. Perioada 1834-1916. București: Asociația Artiștilor Fotografi.

Scarce, J.M. 1987. Women’s Costume of the Near and Middle East. London – Sydney: Unwin Hyman Publishers.


Ultima revizuire a articolului: 17 decembrie 2019.

Classical scholar, off-hours antiquarian & musical explorer. Reluctant social media user.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s