Sudul Bucureștiului în epoca fanariotă (II)

Promiteam în prima parte a articolului că vom reveni cu o analiză detaliată a planului de hotărnicie al Vetrei Mitropoliei din 1827, încercând să’l punem în legătură cu realitatea actuală. Iată’ne dar ajunși la momentul când trebuie chiar să citim această hartă. În primul rând, ea este brăzdată de o mare linie roșie, care este identificată drept ”Podu lui Șărban V.V. (= voievod)”: este vorba bineînțeles despre Calea Șerban Vodă, unul dintre cele mai vechi drumuri ale orașului, care asigura ieșirea spre Giurgiu și Peninsula Balcanică; în epocă mai apărea și ca ”Podul Beilicului”. Linia mai mult sau mai puțin perpendiculară pe aceasta este fără îndoială strada Principatele Unite, iar cea care le unește trasând o arie în formă de pâlnie sau triunghi este bineînțeles strada Olimpului (identificată și prin marcarea bisericii Flămânda). De o parte și de alta a Podului lui Șerban Vodă sunt scrise cu litere roșii atent caligrafiate numele celor două mari domenii cărora această importantă arteră le servea drept hotar: ”moșia Sfintei Mitropolii” și ”moșia Slobozia Domnească”.

Cu alte cuvinte, de la Calea Șerban Vodă spre vest se întindea Vatra Mitropoliei, mergând pe sub Dealul Bucureștilor până în zona străzii Cazărmii de mai târziu, la Crucea lui Neofit (zona Pieții Constituției de astăzi), după cum explicam în prima parte a articolului, în timp ce din Șerban Vodă spre est era loc domnesc. După cum explicam, în Evul Mediu românesc orice loc din hotarul unui oraș era din principiu loc domnesc dacă nu (sau până când) era dăruit de Domnie altcuiva. Astfel, Vatra Mitropoliei a fost și ea loc domnesc înainte de a fi făcută danie de Constantin Vodă Șerban către nou întemeiata Mitropolie bucureșteană, în anii 1650. Ulterior, tot în secolul XVII, locul domnesc dintre Vatra Mitropoliei și Vatra mânăstirii Radu Vodă (zona Dâmboviței) a fost constituit în slobozie, ceea ce înseamnă că se acorda scutire de dări celor care se stabileau aici, locul nefiind încă populat. I s’a spus “Slobozia Domnească” pentru că sloboziile puteau fi și mănăstirești sau boierești, chiar în zonă existând și Slobozia Radu Vodă. Toată această situație se menținea încă la 1827, după cum ne’o arată planul nostru. Trebuie însă spus că acesta se limitează la zona de hotar din jurul Podului lui Șerban Vodă, neînfățișându’ne partea răsăriteană a Sloboziei Domnești, dinspre Dâmbovița, și nici partea apuseană a Vetrei Mitropoliei, dinspre Dealul Spirii.

dsc06974

În partea de sud a Sloboziei Domnești găsim un spațiu marcat cu gri și inscripționat ”cărămizile”. Ca fapt divers, tot aici cartograful a plasat săgeata cu vârful roșu îndreptat spre discreta inscripție “miazănoapte”, un semn clar că dincolo de înfloriturile chirilice avem de’a face cu un produs de cartografie modernă, fie și incipientă. Intuim că aici nu era mahala, zonă locuită, ci un sector viran al Sloboziei Domnești care servea drept o mare groapă de cărămidărie. Aici veneau pesemne cărămidarii să scoată argilă pentru cărămizi sau poate tot aici erau și cărămidării unde aceasta era prelucrată pe loc. Într’adevăr, dacă privim planul Borroczyn din 1846 sau din 1852 vedem că în zona Sloboziei Domnești mahalaua populată era mai curând definită de străzile Cuza Vodă (parțial existentă și astăzi, dar demolată în anii ’50 în spatele bisericii Sfântul Spiridon pentru trasarea Bulevardului Dimitrie Cantemir) și Elena Cuza (existentă și astăzi), plus bineînțeles zona bisericii Slobozia (intersecția bulevardelor Cantemir și Mărășești) și cea a bisericii Manu Cavafu (la Piața Gheorghe Șincai).

Untitled-3

Între această regiune populată și Calea Șerban Vodă (și ea cu locuire intensă pînă sub poalele dealului) se găsea un vast spațiu lipsit de case, ocupat doar de grădini de zarzavat și livezi, fără îndoială fosta groapă de cărămidărie. Interesant este că mare parte din acest spațiu nu a ajuns niciodată să fie colonizat pentru locuire, căci dacă spre Cuza Vodă au apărut în perioada interbelică străzile Didițel și Drumea Rădulescu, de partea cealaltă a Bulevardului Cantemir avem până astăzi fostele fabrici din strada Lânăriei.

dsc06990

Mai departe spre răsărit, în chiar colțul hărții, găsim inscripția “Heleșteu lui Șărban Vodă”. Este vorba aici de un element tradițional din ocolnica Mitropoliei, pe care îl întâlnim deja în hrisovul lui Radu Vodă Leon din 1668 (George Potra, Documente privitoare la istoria orașului București [1594-1821], Ed. Academiei RPR [București, 1961], pp. 137-139.) și care este reluat în documentele ulterioare, recitări fidele ale textului originar. Cităm: “pre lângă lac pre supt deal, până în drumul Giurgiuvului la stâlpul dă piatră al Armeanului în capul Troianului, lângă heleșteul lu Șărban voevod”. Troianul nu este redat pe plan și nu știm de fapt ce era, dacă nu era cumva chiar marele pinten de deal care iese astăzi în Piața Gheorghe Șincai. Stâlpul Armeanului se pare că dispăruse complet din memoria localnicilor și nici el nu apare. De fapt, nici Heleșteul lui Șerban Vodă nu este figurat propriu-zis pe plan și pare probabil că nu mai era nici el cunoscut, fiind consemnat din inerție de cartograf. În ziua de astăzi circulă informația (de exemplu aici) că heleșteul era de fapt ochiul de apă de la poalele Dealului Filaret (sub biserica Filaret de la Cuțitul de Argint), consemnat ca atare pe planurile de secol XIX și captat ulterior pentru a forma lacul peisagistic din Parcul Carol. Dar ocolnica tradițională menționează deja un lac “până în drumul Giurgiuvului” separat de heleșteu, deci acesta din urmă trebuie să fi fost tot în zona Pieței Șincai, dar nu mai exista în secolul XIX (dat fiind că nu avea cartograful nici o intuiție precisă despre el). Posibil să fi fost în partea de sud a vastului spațiu nelocuit menționat mai sus, adică între strada Lânăriei și Liceul Șincai. De altfel, “cărămizile” menționate pe plan fac parte și ele din ocolnica tradițională (“lângă heleșteul lu Șărban voevod. De acolea pre drum în jos spre oraș până în piatra derept Cărămizi”; de notat că “derept” avea funcție de prepoziție, cu sensul “în dreptul”, și cerea cazul acuzativ). Este deci foarte posibil ca la 1827 să nu mai fi existat nici ele ca atare, chiar dacă acest cartograf a putut să le identifice cu zona de grădini și livezi menționată.

dsc06969-768x1024

Coborând și noi “în jos spre oraș” de’a lungul Căii Șerban Vodă ajungem în zona în formă de pâlnie, adică triunghiul Șerban Vodă-Principatele Unite-Olimpului. Acest triunghi este brăzdat pe plan de două ulițe care pornesc din Olimpului, una mai la sud ajunge până în Șerban Vodă, cealaltă mai spre nord se oprește în interiorul triunghiului. Făcând o comparație cu planul Borroczyn din 1846/1852, pare destul de clar că ulița sudică reprezintă strada Ioan Cucuzel de astăzi prelungită cu jumătate din strada Discordiei, jumătatea care a fost suprapusă în jur de 1890 de noul Bulevard al Neatârnării (astăzi Mărășești). Ce diferă la Borroczyn este doar punctul de articulare al acestor 2 segmente, unde se formează un unghi destul de pronunțat, în timp ce pe planul nostru linia este practic dreaptă. De remarcat că în această privință planul de hotărnicie al Vetrei Mitropoliei concordă foarte bine cu planul Ernst, după cum am văzut într’un articol anterior; este deci posibil să fi avut loc între 1827 și 1846 o oarecare ușoară modificare a conformației străzii în acest punct. Ulița mai nordică este cu certitudine strada Concordiei de astăzi, iar motivul pentru care se oprește în interiorul triunghiului este acela că ea dădea în Maidanul Dulapului, un mare spațiu viran despre care vom mai discuta într’un articol viitor; deocamdată e de ajuns să spunem că este strămoșul Pieții Concordiei de astăzi.

dsc06977

Singurul punct de reper clar marcat pe hartă pe mâna dreaptă a Căii Șerban Vodă este biserica Slobozia, împreună cu celebra ei cruce comemorativă de secol XVII, Crucea lui Leon Vodă. Aceasta pentru că tocmai această cruce juca un element important în ocolnică: “până în piatra derept crucea răposatului părintele domnii meale Io Leon voevod. Și de acolea curmeziș dirept la piatra de supt deal”. Cu alte cuvinte, hotarul Vetrei Mitropoliei cobora pe Calea Șerban Vodă până în dreptul bisericii Slobozia și al Crucii lui Leon Vodă, de unde părăsea drumul mare și o tăia de’a curmezișul printre proprietăți până la poalele Dealului Mitropoliei. Bineînțeles, planul de hotărnicie are grijă să marcheze acest hotar mai complex. Parcelele situate mai departe pe Calea Șerban Vodă erau libere. Se știe că Maidanul Dulapului era în proprietatea Mitropoliei, iar partea sa nordică a fost parcelată în jur de 1890, astfel că limita nordică este vizibilă chiar și pe planul cadastral de astăzi, între proprietatea din Șerban Vodă nr. 54 și cea de la nr. 56-58. Și într’adevăr, acest punct este aproximativ în dreptul Crucii lui Leon Vodă, deci aici se afla numita piatră. Știm de altfel că la 1836 a avut loc o pricină în care au fost reconsfințite drepturile Mitropoliei asupra maidanului și s’a stabilit clar locul pietrei, care deja nu mai exista (de cât timp nu știm), dar pe care totuși oamenii din partea locului și’o aminteau.

dsc06973

Planul nostru mai consemnează o grupare de parcele pe Calea Șerban Vodă cu notița (atât cât o putem descifra) “locul cel[…] moștenesc”. În limbajul juridic al Evului Mediu românesc, un loc moștenesc este un loc liber, negrevat de nici o obligație seniorială. Cum acest loc nu este menționat în ocolnica tradițională, înseamnă că fusese vândut de Mitropolie la o dată mai recentă și părea să fie împărțit în mai multe parcele mai mici; la ultima dintre ele găsim notița “casa lui Stoian suditu” (“sudit” = autohton aflat sub protecția unei puteri străine). Pe latura din fund a acestui loc se găsea o piatră de hotar mai recentă, notată drept “p(iatră) nepomenită în ho(tărnicie)”. Locul începea un pic după colțul străzii Ioan Cucuzel și se termina aproape (dar nu chiar) în dreptul capătului străzii Concordiei, ceea ce înseamnă că vorbim despre parcelele care se înșiră de’a lungul Căii Șerban Vodă până la limita Pieții Concordiei (mai puțin bineînțeles cele suprapuse la sfârșitul secolului XIX de Bulevardul Mărășești). Piatra nepomenită în hotărnicie s’ar afla astăzi în acest punct.

Ce este însă important este că planul e interesat să redea mai mult hotarul juridic, cum reiese din ocolnica tradițională, și nu neapărat hotarul fizic cum exista în teren. Asta se vede cel mai bine când înfățișează de la piatra din dreptul Crucii lui Leon Vodă până în Dealul Mitropoliei o linie dreaptă (de fapt două, vom vedea de ce), în timp ce pe planurile detaliate ulterioare, începând cu Borroczyn la 1846/1852, o asemenea linie nu există, noi putând însă intui o linie în zigzag urmând hotarele proprietăților din zonă. Mai întâi delimităm Maidanul Dulapului, adică loturile din Șerban Vodă 56-60 și Piața Concordiei 1-3 de cel din Șerban Vodă 54, pe cele din Ienăchiță Văcărescu 45-53 de cele din Șerban Vodă 48-54 și pe cel din Ienăchiță Văcărescu 45 de cel din Ienăchiță Văcărescu 43. Mai departe, pe partea cealaltă a străzii străpunse la 1890-1891, hotarul probabil ciuntea actualele loturi din I. Văcărescu 48 și 46, delimitând apoi Principatele Unite 23 de I. Văcărescu 44 și de Principatele Unite 19-21. Ajungem astfel în strada Principatele Unite, la “piatra de supt deal în colțul gardului mânăstirii lui Pană”, marcată și pe planul de hotărnicie. Este interesant că pe plan sunt trasate de fapt două linii drepte roșii, fiindcă se mai constatase o piatră în zonă și cartograful nu era sigur care este aceea din ocolnică. Pare însă probabil că era cea din strada Principatele Unite, care astfel servea și drept hotar pentru mânăstirea Sfânta Ecaterina (sau mânăstirea lui Pană) înspre blocul de proprietăți libere din Principatele Unite 1-21 și Șerban Vodă 34-54 (de aceea “în colțul gardului”).

 

Piatra de jos de sub deal se afla în fața vechii ieșiri a străzii Ienăchiță Văcărescu în strada Principatele Unite (cu câțiva metri mai spre vest față de cea de astăzi), traseul inconfundabil al celei dintâi, cu bucla caracteristică și apoi inflexiunea în unghi de 90° spre Bibescu Vodă, fiind clar reprezentate. Planul redă foarte clar și Grădina Mitropoliei, sub forma unui mare dreptunghi inscripționat caligrafic; pentru mai multe detalii privind istoria acestui teren, vezi articolul mai vechi. Grădina nu ajunge pe plan până în strada Ienăchiță Văcărescu, ci este delimitată de aceasta prin linia roșie de hotar (cu ambele variante). Aceasta urmează indicațiile ocolnicei: “Și de acolea în sus la deal la piatra de lângă poarta Mitropoliei”. Delimitarea se face aici față de moșia de vatră a mânăstirii Sfânta Ecaterina, care și este menționată, dar într’o notiță mai târzie, în creion și cu litere latine. Ajunsă în vârful dealului la incinta propriu-zisă a Mitropoliei, linia nu mai continuă, de fapt aici se și termină planul. Noi știm însă din ocolnică traseul ulterior al hotarului: “Și de acolea pre deal în jos pre lângă gardul mănăstirii lui Pană, până iar în piatra de cătră Preda vornecul”. Preda vornicul este Preda Brâncoveanu, bunicul domnitorului Constantin Brâncoveanu, iar casele lui se aflau în fața Aleii Dealului Mitropoliei de astăzi, pe partea cealaltă a străzii Bibescu Vodă, ocupând un sector important al Pieții Unirii contemporane (pe plan strada I. Văcărescu apare ca “ulița ce iese la Brâncoveanca”). De aici hotarul o lua pe strada Bibescu Vodă și apoi pe Podul Calicilor (Calea Rahovei) în direcția Dealului Spirii. Rezultă deci că hotarul era echivalent cu ceea ce astăzi este hotarul din fund al proprietăților de pe partea cu numere pare a străzii Ienăchiță Văcărescu, stradă care va fi fost trasată la o dată timpurie prin Vatra Sfintei Ecaterina. Din Bibescu Vodă până la unghiul de 90° spre Principatele Unite, aceste proprietăți urcau din vechime și până prin perioada interbelică până în Aleea Dealului Mitropoliei, iar vreo două dintre ele sunt și astăzi în această situație (celelalte au fost divizate între un lot sus și unul jos).

După cum arătam în prima parte a articolului, la 1668 a avut loc la Domnie un proces cu implicații foarte grave între Mitropolie și mânăstirea Sfânta Ecaterina, care se află la originea hrisovului lui Radu Vodă Leon și a întregii tradiții de hotărnicire a Mitropoliei, în care se înscrie și planul nostru. Pretenția mânăstării era că Dealul Mitropoliei îi aparținea de mai multă vreme, iar Constantin Vodă Șerban numai abuziv îl dăruise nou înființatei Mitropolii. Această pretenție avea probabil un oarecare temei, nu e clar cât de puternic, dat fiind că mânăstirea primise danii de vie pe deal de la Matei Basarab (vezi Paul Cernovodeanu și Nicolae Vătămanu, “Considerații asupra ‘calicilor’ bucureșteni în veacurile al XVII-lea și al XVIII-lea. Câteva identificări topografice legate de așezările lor”, în București. Materiale de Istorie și Muzeografie 3/1965, pp. 25-42, n. 3 de la p. 25). În orice caz, Radu Leon a respins pretenția mânăstirii și a statornicit hotarul descris mai sus, prin care Sfânta Ecaterina rămânea totuși stăpână peste circa un sfert din deal. Ne putem întreba dacă acesta era hotarul deja existent și legitim sau dacă nu cumva domnitorul a operat un compromis rezonabil și pragmatic între cele două așezăminte și a tras un hotar nou. Fapt este că hotarul a dăinuit peste timp și este vizibil și astăzi. De’a lungul timpului Vatra Mitropoliei s’a micșorat, prin abuzuri și încălcări ale vecinilor, pe care Mitropolia încerca să le combată, dar și prin vânzări și răscumpărări de embaticuri. Cu toate acestea, ea a avut grijă totdeauna să păstreze neatins Dealul Mitropoliei însuși (sau mai bine zis partea care îi aparținea din el), nucleul nucleului averii sale imobiliare. Până astăzi, Patriarhia Română rămâne proprietara dealului, pe toate laturile sale în afară de cea de sud-est, care a rămas la 1668 mânăstirii Sfânta Ecaterina. Acest mult mai modest așezământ nu a reușit să își conserve mai deloc moșia de vatră. Probabil foarte devreme a început să parceleze și să vândă sau cel puțin să dea cu embatic porțiuni din ea și credem că asta se aplică în special străzii Ienăchiță Văcărescu și loturilor sale. Iată deci că trebuie să urcăm până la vremea lui Matei Basarab dacă, plimbându’ne pe Aleea Dealului Mitropoliei, ne întrebăm de ce vedem case doar pe stânga și nu și pe dreapta.

dsc06977

Mai consemnăm și că planul marchează hotarul dintre Slobozia Domnească și “locul mânăstirii Sfântul Spiridon”. Acest hotar apare la fel ca mai târziu pe planurile Borroczyn din 1846 și 1852, înainte de achiziționarea unui teren suplimentar (azi lot viran în Șerban Vodă 31A). Strada Principatele Unite este identificată în dreptul Grădinii Mitropoliei drept “ulița ce merge pe supt Mitropolie prin livede”. Este vorba despre Livada Mitropoliei, un spațiu uriaș situat în spatele parcelelor cu case din Șerban Vodă, Olimpului, Principatele Unite și 11 Iunie, învecinându’se în spate cu Dealul Filaret și lateral cu Câmpul Filaret. Era teren de pomicultură și legumicultură dat în arendă pe bucăți mici, după cum reiese din planul Borroczyn. Partea dinspre deal a fost înglobată la în terenul Uzinei de Gaz (azi sediul Romgaz) în anii 1860 și în Parcul Carol la 1906, în timp ce partea dinspre oraș a fost brăzdată de străzi și construită în perioada interbelică, rezultând străzile căpitan Preoțescu, Cornelia, Ipotești și intrările căpitan Preoțescu și Drăgușa. Despre terenurile de livadă cu fața la strada Principatele Unite desprinse mai devreme am discutat în două articole mai vechi (despre casa Profirescu și strada Titus).

dsc06985

Dincolo de strada Olimpului, în direcția vest, interesul cartografului se pierde, astfel că planul nu mai consemnează nici un element. Excepție fac “biserica Sfântul Nicolae” (adică biserica Vlădica) de partea cealaltă a Dealului Mitropoliei și două elemente în plan foarte îndepărtat, notate în creion de aceeași mână mai târzie, cu caractere latine, și anume biserica Bărbătescu Nou de la Cuțitul de Argint și Fântâna Filaret. Dincoace de strada Olimpului există însă o serie întreagă de străzi pe care ne’am fi putut aștepta să le găsim și care totuși nu sunt marcate în nici un fel. Este vorba în special de străzile Muzelor și Profesorilor. Nu ar fi marcat hotare importante, dar de exemplu nici strada Concordiei nu marca vreun hotar important și totuși apare. După cum am văzut în articolul despre planul Ernst, cartograful austriac la 1791 ne prezenta aceeași situație: Olimpului și Concordiei apăreau, Muzelor nu; Ienăchiță Văcărescu și Bibescu Vodă apăreau, Profesorilor nu. Deși e posibil să avem de’a face la 1827 cu simple omisiuni, trebuie neapărat luată în calcul posibilitatea ca aceste străzi să fi fost trasate mai târziu, dar totuși înainte de 1846, când sunt consemnate pe planul Borroczyn.

Am vrut prin analiza de mai sus să punem în lumină un izvor cartografic de însemnată valoare și să îl citim în așa fel încât detaliile sale să devină clare și inteligibile. Mai mult însă, sperăm că am putut demonstra un fapt important despre relația noastră ca bucureșteni cu trecutul premodern al orașului. Departe de a se profila prin negura trecutului ca un fel de Atlantidă misterioasă, Bucureștiul fanariot în realitate lasă urme adânci, relativ ușor detectabile și cu un încărcat efect concret în țesutul urban al secolului XXI.

Puteți citi articolul și pe site-ul propriu al proiectului Meremet.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s