Sudul Bucureștiului în epoca fanariotă (I)

În episodul anterior am analizat planul Ernst și l’am comparat cu planul Borroczyn din 1852, făcându’ne astfel o idee măcar generală despre trama stradală a zonei de sud a Bucureștiului la sfârșitul perioadei fanariote și începutul epocii moderne. Nu am putea avansa cronologic în modernitate înainte de a face o mică digresiune, prilejuită de existența la Arhivele Naționale ale României a unui document cartografic de valoare excepțională, un plan de hotărnicie a Vetrei Mitropoliei întocmit la 1827 (SANIC, fondul Planuri Ilfov, planul nr. 79). Acest plan, după știința noastră inedit atât în tipar cât și în mediul online, ne oferă o mărturie prețioasă despre structura de proprietate a acestei zone în chiar anii de apus ai vechiului București fanariot.

Înainte de a intra în detalii legate de elementele din plan, trebuie să oferim câteva explicații referitoare la rațiunea de a fi a unui asemenea document în epocă. În primul rând, trebuie să înțelegem că noțiunea de proprietate în Evul Mediu românesc era considerabil mai vagă decât avea să o consacre modernitatea. Dacă modernitatea tinde în domeniul funciar să împartă actorii relevanți în două categorii clar definite și reciproc exclusive, adică în proprietari și chiriași/arendași, Evul Mediu cunoștea și variante intermediare. De exemplu, orașele erau în general libere, în sensul că nu se aflau sub stăpânirea boierilor sau mânăstirilor, dar erau în fapt considerate ca având o relație specială cu Domnia, față de care aveau unele îndatoriri speciale (nu foarte oneroase). Orășenii aveau astfel, din anumite puncte de vedere, statutul unui soi de arendași ai domnului țării, care avea tot dreptul să ia pământuri din “hotarul” orașelor (adică din terenul înconjurător de la marginea orașului, mai mult sau mai puțin populat) și să le facă danie cuiva. Aceasta se petrecea mai ales la întemeierea de mânăstiri și, bineînțeles, cu atât mai mult când era vorba de mânăstiri “urbane”. Asemenea mânăstiri întemeiate în orașe aveau drept “vatră” (adică moșia principală, pe care se găsea și incinta mânăstirească) un teren mai mult sau mai puțin generos aflat la marginea orașului. În timp, marile întemeieri de mânăstiri și daniile domnești generoase din domeniile orașelor s’au rărit sau chiar au încetat (situație caracteristică epocii fanariote), dar moșiile acestor așezăminte în frunte cu vetrele mânăstirești au rămas. Odată cu dezvoltarea urbană, marginalitatea devenea din ce în ce mai mult centralitate, astfel că unele mânăstiri au ajuns proprietari de vază în zone urbane semicentrale și chiar citadine. Vetrele mânăstirești au marcat astfel profund și istoria Bucureștiului, mai ales pe malul drept al Dâmboviței, unde se înșira o salbă întreagă de așezăminte monahale mai mari sau mai mici (Cotroceni, Sfântul Elefterie, Mihai Vodă, Schitul Maicilor, Antim, Sfinții Apostoli, Mitropolia, Sfânta Ecaterina, Sfântul Spiridon Nou, Radu Vodă, Văcărești).

 

92054_std
Mahalagii sub clopotnița fostei mânăstiri Radu Vodă (fotografie de Franz Duschek, cca. 1865-70)

 

Pe de altă parte, așezămintele monahale, tocmai pentru că erau instituții cu un patrimoniu foarte vast, nu erau capabile să funcționeze cu eficiența unui proprietar privat din zilele noastre, care își închiriază clădirile sau își dă în arendă terenurile pe perioade relativ scurte, obținând astfel venituri substanțiale și regulate. De altfel, acest tip de exploatare a proprietății este specific terenurilor care pot fi puse în valoare imediat sau măcar după un interval de timp foarte scurt, cum ar fi terenurile dotate cu locuințe și cele arabile. La marginea orașelor, modalitatea cea mai bună de valorificare a terenului era însă adesea prin viticultură sau pomicultură (orașul presupune o cerere alimentară ridicată, dar fructele nu puteau fi transportate pe distanțe mari), precum și prin colonizare (orașele sunt de obicei într’un neîntrerupt proces de creștere, deci marginile sălbatice tind mereu să devină noi suburbii locuite). Aceste utilizări ale terenului presupun însă valorificare lentă: o coastă de deal necultivată nu devine livadă matură sau vie roditoare într’un an de zile sau doi, după cum nici un câmp cu mărăcini nu devine tot atât de repede o mahala plină de viață, conectată la viața orașului (într’o epocă în care se construia infinit mai greu decât astăzi). Apare astfel instituția embaticului, cu care ne întoarcem la ideea statutului intermediar între proprietar și ne-proprietar (chiriaș/arendaș). Embaticarul beneficiază de o durată foarte lungă de exploatare a terenului (oficial embaticul era pe 99 de ani, dar practic era fără termen de expirare), pe care va dori bineînțeles să îl pună în valoare, datorând în schimb proprietarului o redevență fixă. Drepturile de care dispunea embaticarul în privința terenului erau practic nelimitate și cu totul incomparabile cu cele ale unui chiriaș sau arendaș: embaticul putea fi lăsat moștenire și chiar donat sau vândut, bineînțeles cu păstrarea obligațiilor față de proprietar. Probabil cea mai apropiată și cunoscută paralelă pe care o putem face cu lumea modernă este concesiunea unui loc de veci într’un cimitir.

Nu doar mânăstirile aveau embaticari, marii proprietari seculari (boierii) se puteau folosi și ei de această instituție. În București însă, foarte mulți dintre mahalagii au fost embaticari ai mânăstirilor. De exemplu, mânăstirea Radu Vodă, poate cea mai bogată din întreaga țară, stăpânea toate mahalalele de pe cele două maluri ale Dâmboviței, din dreptul cotului de la Radu Vodă al gârlei și până la ieșirea din oraș. O caracteristică însă a așezămintelor monahale era aceea că, fiind instituții cu personal numeros și fără principii de administrare modernă, nu reușeau întotdeauna să își gestioneze patrimoniul cu eficiența unui proprietar persoană privată. Embaticarii reușeau astfel adeseori să se sustragă de la plata redevențelor, uneori ajungând în timp chiar să se emancipeze tacit, mânăstirea pur și simplu nemaiștiind care terenuri sunt ale sale și care nu (mai ales la marginea vetrei). Într’o vreme în care cartografia practic nu exista, sau cel puțin nu era deloc un fenomen comun pe meleagurile noastre, proprietarii se bazau pe anumite semne de hotar pentru a’și delimita terenurile. Aceste semne puteau fi însă lesne sustrase sau distruse. Cazul cel mai cunoscut din București și foarte bine documentat este cel al Calicilor (vezi Paul Cernovodeanu și Nicolae Vătămanu, “Considerații asupra ‘calicilor’ bucureșteni în veacurile al XVII-lea și al XVIII-lea. Câteva identificări topografice legate de așezările lor”, în București. Materiale de Istorie și Muzeografie 3/1965, pp. 25-42). Vatra Mitropoliei, înființată la mijlocul secolului XVII odată cu instituția de care ținea, se întindea în partea de vest pe sub poala Dealului Spirii până la un loc numit “(la) Calici”, unde se găseau Puțul Calicilor și o piatră de hotar și spre care se îndrepta una din principalele artere de ieșire din oraș, Drumul (sau Podul) Calicilor. La 1741 Mitropolia nu mai cunoștea hotarul moșiei sale în această parte a orașului, semnele nemaiexistând iar Drumul Calicilor fiind deplasat către sud (Calea Rahovei de mai târziu). Numai investigația minuțioasă declanșată de mitropolitul Neofit, mai ales însoțită de blesteme grele, a putut smulge adevărul din gura mahalagiilor mai bătrâni din partea locului: anume că piatra de hotar se găsea în curtea unei vecine care stătea pe ea când mulgea vaca, iar Puțul Calicilor fusese demult astupat și îngropat; locul fiind identificat, s’a săpat și s’a găsit puțul. Pentru a rămâne o mărturie mai trainică peste generații, mitropolitul a pus o cruce de hotar care să marcheze locul: este Crucea lui Neofit, pe care secolul XIX a găsit’o la intersecția străzilor Cazărmii și Militarilor, unde se pare că a rămas până la 1907. După Revoluție și’a găsit o nouă așezare și o nouă menire, ca simbol de împrumut al Pieții Universității. Bineînțeles, embaticarii se puteau emancipa și în condiții legale, prin răscumpărare, soluție pe care așezămintele uneori o acceptau în căutarea febrilă de câștiguri rapide.

 

Bucuresti_sec_XIX
Mitropolia văzută la începutul secolului XIX din vatra sa (zona Câmpului Filaret, Parcul Carol de astăzi). În extrema stângă, Curtea Arsă și mânăstirea Mihai Vodă. În extrema dreaptă, mânăstirea Sf. Spiridon.

 

Al doilea mare motiv pentru care hotarele erau disputate și pentru care s’a ajuns în secolul al XIX-lea la întocmirea de planuri de hotărnicie era bineînțeles lăcomia vecinilor. În cazul marilor mânăstiri bucureștene, vecinii erau de obicei alte mari mânăstiri, iar aici trebuie să evidențiem cazul special al Mitropoliei. Aceasta a fost întemeiată la 1655-56 ca simplă mânăstire de Constantin Vodă Șerban pe un deal pe atunci în marginea Bucureștilor, numit Gorganul. Se pare că asupra acestui deal avea anumite drepturi un așezământ din imediata apropiere, mânăstirea lui Pană (mai târziu Sfânta Ecaterina), închinată la mânăstirea Sfintei Ecaterina de la Muntele Sinai. Domnitorul a înzestrat’o cu o moșie de vatră ce mergea până la viile din Dealul Bucureștilor, precum și cu numeroase alte moșii în țară. A fost sfințită sub Mihnea III la 1658 și a devenit în anii următori scaunul Mitropoliei țării. La 1668, venind în vizită în Țara Românească, arhiepiscopul Ieremia al Sinaiului ia cunoștință de noua ctitorie și de situația sa funciară un pic ambiguă și, ca atare, revendică la domnul de atunci, Radu Vodă Leon, însăși așezământul mitropolitan al Țării Românești, cu vatra sa și întreaga zestre de moșii. Argumentul înaltului arhiereu grec era că metohul Sinaiului, mânăstirea lui Pană, avea documente întăritoare mai vechi pentru dealul pe care se clădise Mitropolia, dania lui Constantin Șerban fiind deci nulă și neavenită. În final, Sinaiul nu a avut câștig de cauză în acest proces, rezultatul său fiind un celebru hrisov de tip ocolnică, prin care Radu Leon a statornicit și clarificat prin repere fixe, inclusiv pietre de hotar, limitele Vetrei Mitropoliei. Sigur că în timp semnele de hotar puteau să dispară, cum am văzut mai sus cu Puțul Calicilor și piatra de acolo, ceea ce ducea din nou la dispute cu vecinii. Pricina deja amintită de la 1741, care a rezultat în punerea Crucii lui Neofit, era de fapt la bază o acerbă dispută a Mitropoliei cu vecina sa, mânăstirea Mihai Vodă, complicată însă prin tertipurile mahalagiilor de prin partea locului, care încercau să se sustragă stăpânirii ambelor așezăminte.

Înțelegem astfel mai bine motivul existenței planurilor de hotărnicie, odată ce tehnicile cartografice devin mai răspândite. Ocolnica din 1827 servește tocmai la a enunța încă o dată, de data aceasta în formă cartografică, pretenția teritorială a Mitropoliei Ungrovlahiei asupra vetrei sale bucureștene (de fapt doar asupra părții răsăritene a acesteia). Nu este o hartă care să se concentreze pe trama stradală (deși este reprezentată) sau pe exactitatea structurii parcelare. În particular, dacă terenurile libere de stăpânire mânăstirească sunt evidențiate și proprietarii lor menționați explicit, embaticarii și loturile lor sunt ignorați, fiind subsumați marilor vetre ale așezămintelor. Cartograful (necunoscut) a avut grijă în special să marcheze reperele de ocolnică (semne de hotar, dar și elemente geografice naturale) enunțate de Radu Vodă Leon la 1668 și copiate ulterior în diferite hrisoave (cele cunoscute, fiindcă unele repere tot se pierduseră din realitate și din memorie). În a doua parte a studiului nostru, ne vom apropia cu mai multă atenție de plan și îl vom analiza în detaliu, subliniind și felul în care marile vecinătăți mânăstirești influențează până astăzi aspectul zonei de sud a Bucureștiului.

 

Puteți citi articolul și pe site-ul original al proiectului Meremet.

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s