Dagherotipul Slătineanu, Friedrich Binder și începuturile portretului fotografic bucureștean

De pe urma primului deceniu fotografic al Bucureștiului ne rămân destule mărturii scrise, dar prea puține imagini de privit azi. Nu se cunoaște la momentul de față nici o vedere fotografică a Bucureștiului anterioară anilor 1850. Cât despre portrete, aproximativ douăsprezece dagherotipuri conservate în colecții publice și private românești au șanse să fi fost realizate la București, dar autorii lor rămân necunoscuți. Li se adaugă o serie de reproduceri ulterioare după dagherotipuri dispărute, al căror număr e cel mai probabil să crească odată cu o repertoriere mai riguroasă a fondurilor de fotografie. Covârșitoarea majoritate a fotografilor itineranți atestați în presa bucureșteană de la 1843 și până spre jumătatea deceniului 1850 – Wilhelmine Priz, I. Pohlmann, Johann Bauman, Adolph Deitsch, Hermann Büchner, Robert Heinrich, Wilhelm Weiniger, Léon, Wilhelmine Dorner – nu pot fi însă legați de nici o imagine conservată până azi. Opera fotografică timpurie a lui Carol Popp de Szathmári, deși mult mai bine documentată decât cea a fotografilor itineranți, e la rândul ei în mare parte pierdută. Ne rămân câteva portrete de ofițeri ruși și austrieci din anii Războiului Crimeii care e posibil să fi fost realizate în primul său atelier de la Hanul Bossel, pe Podul Mogoșoaiei; doar că Szathmári fotografiază în aceeași perioadă în tabere militare din afara Bucureștiului, la Dunărea de Jos și în Craiova, fapt care impune mai multă prudență în localizarea acestor portrete.

Fig. 1 | Portretul fiicelor paharnicului Barbu Slătineanu. Dagherotip de Friedrich Binder (București, mai 1855). Biblioteca Națională a României, inv. FOTO 45766.

Există însă și o excepție fericită de la acest sumar de incertitudini: portretul fetelor paharnicului Barbu Slătineanu (1806-1867) realizat în mai 1855 de dagherotipistul Friedrich Binder (fig. 1). Datat și localizat cu precizie, el constituie cel mai timpuriu portret fotografic realizat fără nici o umbră de îndoială la București și conservat până azi. Greu inteligibil din cauza oxidării plăcii de argint nesigilate, dagherotipul le surprinde pe surorile Elena (căs. Filitti, 1844-1914), Profira (căs. Hagi-Mosco, 1845-1917) și Ana Slătineanu (căs. Berindei, 1849-1931). Toate trei poartă rochii croite din aceeași stofă cadrilată, o practică bine documentată și adesea maniată cu efect în fotografia europeană timpurie. În starea sa actuală, dagherotipul este montat în două paspartuuri suprapuse: cel inferior, cu fereastră ovală și chenar albastru pe fond alb se înscrie în linia simplă a dagherotipurilor europene continentale din anii 1840, pe când cel negru-auriu cu fereastră rectangulară concavă și colțuri rotunjite ține de o nouă generație de modele franceze difuzate în Europe la începutul anilor 1850. Rămâne neclar, pe moment, dacă acest montaj eteroclit e opera lui Binder sau mai curând o improvizație ulterioară.

Pe spatele monturii dagherotipului se păstrează atât eticheta tipărită a lui Friedrich Binder (v. mai jos fig. 4), cât și o notă scrisă în grafie chirilică de Bărbu Slătineanu:

Fig. 2 | Dagherotipul Slătineanu: nota în grafie chirilică. Biblioteca Națională a României, inv. FOTO 45766.

Potretul pria iubitelor noastre copile Lina, Profira şi Anița scos în Bucureşti la anul 1855 maiu, de D. Binder ce să afla chiriaş întruna din prăvăliele noastre de supt casele din Podul Mogoşoii. […] (transliterație de Mariana Irimia, revăzută).

Deși pare verosimil ca Binder să fi realizat în trecerea sa prin casa lui Barbu Slătineanu și un portret al paharnicului sau al soției sale, Maria Deșliu (1809-1864), nu avem la momentul de față nici o știre despre vreun al doilea dagherotip provenit din moștenirea familia Slătineanu. În orice caz, Barbu Slătineanu avea să fie fotografiat de Szathmári patru ani mai târziu pentru albumul electorilor munteni de la 24 ianuarie 1859, conservat azi în colecțiile Muzeului de Științe Naturale din Iași (fig. 3). Portretul domnișoarelor Slătineanu a fost păstrat în familie pe linia Elenei Slătineanu-Filitti, apoi donat în 1948 de Viorica N. Filitti (+1968) muzeului Alexandru Saint-Georges, care urma să fie desființat în chiar același an; pe această filieră, dagherotipul a intrat în colecțiile speciale ale Bibliotecii Naționale a României.

Fig. 3 | Paharnicul Barbu Slătineanu (1806-1867). Carol Popp de Szathmári, „Colecțiune de portretele electorilor de la 24 Januariu 1859”, f.2; hârtie albuminată cu retușuri în acuarelă pe suport de carton. Iași, Muzeul de Științe Naturale inv. 30223.

Friedrich Binder a activat ca dagherotipist la București din vara lui 1852 și până spre sfârșitul anului 1856; își împărțea timpul între fotografie, comerțul cu litografii și administrarea unui birou de informații (cantor / Auskunfts-Büreau). Anunțurile sale în presa bucureșteană de limbă română și germană înregistrează șase schimbări de adresă în decurs de patru ani. Primele cinci adrese, care precedă data realizării dagherotipului Slătineanu, sînt următoarele: Podul Mogoșoaiei, „în curtea teatrului” din casele logofătului Slătineanu (aug. 1852 – sept. 1853), casele tapițerului Pöhlig din mahalaua Gorgan, vizavi de casa Bobescu (sept.-oct. 1853), casele lui Ioniță Bărbieru de pe Podul Mogoșoaiei, lângă casa lui Iosif Litarzek (oct. 1853), casele căminarului Mihail Darvari din ulița Germană, vizavi de casa lui Mihalache Lipscanul (oct.-nov. 1853) și casa d-lui Markus din ulița Germană, lângă fostul comptoar Hillel (feb.-oct. 1854). Eticheta dagherotipului Slătineanu înregistrează ultima oprire din itinerariul bucureștean al lui Binder:

Fig. 4 | Dagherotipul Slătineanu: eticheta lui Friedrich Binder. Biblioteca Națională a României, inv. FOTO 45766.

Friedrich Binder | Dagherotipist și proprietar al biroului de informații și al unui magazin cu cele mai noi și frumoase litografii. Domiciliu pe Podul Mogoșoaiei nr. 6 în casa domnului Barbu Slătineanu (fosta casă Arion) vizavi de casa marelui ban Iordache Filipescu.

Binder își redeschisese aici atelierul pe 28 octombrie 1854, cum putem afla dintr-o serie de anunțuri publicate în Bukarester Deutsche Zeitung:

Anunț de mutare a atelierului lui Friedrich Binder în casa lui Barbu Slătineanu. Bukarester Deutsche Zeitung 86 din 28 oct. / 11 nov. 1854: 344.

Biroul de informații al lui Friedrich Binder, dagherotipist (Podul Mogoșoaiei). Schimbare de domiciliu. Începând de azi, 28 octombrie, mi-am mutat prăvălia de pe Podul Mogoșoaiei în casa domnului Barbu Slătineanu, vizavi de Palatul domnului Ban Iordach[e] Filippesco. Ambele afaceri, atât biroul de informații cât și realizarea pe loc de portrete-dagherotip vor funcționa în noul sediu ca și mai înainte, luându-se toate măsurile pentru satisfacerea dorințelor onoratului public.

Casa lui Barbu Slătineanu se afla pe Podul Mogoșoaiei, între metocul Episcopiei Râmnicului și casa Lahovari; după restructurarea zonei în anii 1869-72, la intersecția nou-trasatei str. Benjamin Franklin cu Calea Mogoșoaiei, pe colțul învecinat cu Grădina Episcopiei. În termenii topografiei actuale, ne-am găsi deci la intersecția Căii Victoriei cu aceeași stradă Franklin, peste drum de Grădina Ateneului, pe un amplasament înghițit de actuala piață George Enescu. Revenind însă la situația de la mijloc de secol XIX, o privire pe planurile Borroczyn clarifică reperele oferite de eticheta și anunțurile lui Friedrich Binder (fig. 6). Deși nemarcată, recunoaștem casa Slătineanu între terenurile Episcopiei de Râmnic și casa Lahovari; de partea cealaltă a Podului Mogoșoaiei, sar în ochi casele marelui ban Iordache Filipescu, cel puțin comparabile ca întindere cu vechiul palat domnesc.

Fig. 6 | Planul Borroczyn I (1844-46), pl. 28 (copia Sfințescu): Podul Mogoșoaiei cu casele lui Barbu Slătineanu (verde), Lahovari, Golescu (i.e. palatul domnesc), Filipescu și metocul episcopiei Râmnicului (roșu).

Poziția privilegiată a casei și supraviețuirea sa până în jurul anilor 1884-1887 i-au asigurat mențiunea în câteva pagini clasice de memorialistică bucureșteană. În cuvintele lui Gheorghe Crutzescu, „Veacul se apropia de sfârșitul său și ele [casele] își păstrau vechea înfățișare stând așa, cam într’un peș, cu șapte ferești cu geamuri mici privind pe Pod, cu acoperișul de șindrilă, cum apucaseră.” Emanoil Hagi-Mosco și-o amintește având „parter înalt cu etaj, vopsită în gri-deschis, cu intrarea în curte cam îngustă de-a lungul calcanului casei Lahovary”, în vreme ce Constantin Argetoianu o expediază, în propria-i venă sarcastică, drept „o șandrama destul de impunătoare, dar murdară și ruinată” pe la 1881. O vedută fotografică de Franz Duschek luată din dreptul Grădinii Episcopiei, privind în lungul Căii Mogoșoaiei surprinde un colț al casei Slătineanu, ieșită din noul aliniament al străzi și parțial mascată de vegetație (fig. 7). Recunoaștem silueta unei case boierești de secol XVIII sau început de secol XIX, fără goluri la parter și cu o ferestră mai generoasă la etaj decât ne-ar fi lăsat să bănuim descrierea lui Crutzescu.

Fig. 7 | Vedută în lungul Căii Mogoșoaiei din dreptul Grădinii Episcopiei, privind către Piața Palatului (detaliu). În prim-plan, casa Barbu Slătineanu (stânga) și Hotelul Imperial (dreapta). Franz Duschek, cca. 1872-1882; hârtie albuminată pe carton. București, Biblioteca Academiei Române.

Aici au pozat așadar fetele paharnicului Barbu Slătineanu pentru Friedrich Binder în mai 1855: „prăvăliele […] de supt casele din Podul Mogoşoii” nu se puteau găsi decât la „parterul înalt” descris de Hagi-Mosco și verificat de fotografia lui Duschek, dar de bună seamă în niște încăperi bine luminate. Putem presupune, în absența unui document vizual concludent, că parterul casei dinspre Podul Mogoșoaiei fusese într-un fel sau altul adaptat la estetica vitrinei occidentale, oferind astfel și eclerajul necesar unui atelier fotografic.

Urmele atelierului lui Friedrich Binder se pierd spre finele anului 1856, dar vecinătățile casei Slătineanu urmau să devină una din zonele privilegiate ale fotografiei bucureștene, găzduindu-i în deceniile următoare pe Franz Duschek, Iosif și Maria Szöllösy, Ioan Spirescu și Franz Duschek Jr.

Surse Foto & Mulțumiri

Fig. 1: Biblioteca Națională a României; fig. 2 și 4: Daguerreobase; fig. 3: A.-S. Ionescu (ed.), Szathmári: Pionier al fotografiei și contemporanii săi, București: Oscar Print (2014), CD anexă; fig. 7: Cabinetul de stampe al Bibliotecii Academiei Române, cu amabilitatea lui Radu Oltean.

Bibliografie

Argetoianu, C. 1991. Memorii pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. 1, partea 1, ed. Stelian Neagoe. București: Editura Humanitas.

Bădescu, E. 2006. Bucureștii în imagini în vremea lui Carol I. București: Editura Cadmos.

Bârzu, C. 2017. „O privire de ansamblu asupra colecțiilor de dagherotipuri din România”, în Studii și cercetări de istoria artei. Artă plastică, s.n. 7 (51): 135-145.

Costinescu, P. 1985. „Imagini ale unor dagherotipuri dispărute”, Revista Muzeelor și Monumentelor. Seria Muzee 10: 58-60.

Crutzescu, Gh. 2011 [1943]. Podul Mogoșoaei – Povestea unei străzi. Ediția a 3-a, ed. Virgiliu Z. Teodorescu. București: Editura Biblioteca Bucureștilor.

Hagi-Mosco, E. 1995. București. Amintirile unui oraș. București: Editura Fundației Culturale României.

Ionescu, A.-S. 1998. „Fotografii de Carol Szathmari din Războiul Crimeii în colecții americane și britanice”, în Muzeul Național X: 71-82.

Ionescu, A.-S. 2001. Cruce și Semilună. Războiul ruso-turc din 1853-1854 în chipuri și imagini. București: Editura Biblioteca Bucureștilor.

Ionescu, A.-S. 2007. “Fotografi itineranţi europeni în ținuturile româneşti (1840-1860)”, în D. Bușă (ed.) Curente ideologice și instituţiile statului modern – secolele XVIII-XX. București: Editura Oscar Print, pp. 215–60.

Ionescu, A.-S. 2008. “Photographers in Romania 1840-1940. A Dictionary”, în Muzeul Național XX: 49–106.

Ionescu, A.-S. (ed.) 2014. Szathmári: Pionier al fotografiei și contemporanii săi, București: Oscar Print.

Săvulescu, C. 1985. Cronologia ilustrată a fotografiei din România. Perioada 1834-1916. București: Asociația Artiștilor Fotografi.

Ultima revizuire a articolului: 15 iulie 2019.

Classical scholar, off-hours antiquarian & musical explorer. Reluctant social media user.

3 gânduri despre “Dagherotipul Slătineanu, Friedrich Binder și începuturile portretului fotografic bucureștean

    • Mulțumim de întrebare! Datarea e cel mai probabil greșită.

      Pe scurt, fotografia din link e una dintre cele două sau trei vederi ale casei Procopoaiei de pe Podul de Pământ (Calea Plevnei) realizate de Szathmári. N-am încă o datare clară pentru ele și nu le-am examinat personal, dar din bibliografia existentă reiese că nu sînt calotipii, care ar fi fost tehnica folosită de Szathmári la finele anilor 1840 și în prima jumătate a anilor 1850. Pe de altă parte, în colecția Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei Române se găsește o calotipie a lui Szathmári de la 1850 care a fost eronat descrisă în trecut ca surprinzând „Câmpul Procopoaiei”; de fapt, nimic din ce se vede în fotografia respectivă nu arată bucureștean, ci mai curând ardelenesc. Prin urmare, bănuiala mea e că aici s-a produs o confuzie între fotografiile mai târzii ale casei Procopoaiei și calotipia greșit localizată la Câmpul Procopoaiei.

      Apreciază

Lasă un răspuns la Ion Iordache Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s