Casele Enescu

Casele din strada Principatele Unite numerele 44 și 42 ne oferă o foarte bună ocazie pentru un exercițiu de datare istorică și arhitecturală. Vom încerca să împărțim exercițiul în două etape, cărora încercăm acum să le găsim și denumiri potrivite. Prima etapă o vom denumi datare “de suprafață” sau “de teren”, a doua va fi cea “de adâncime” sau “de arhivă”.

În ce privește datarea de teren a casei de la nr. 42, ea aparține în mare stilului eclectic care a dominat arhitectura bucureșteană și românească la sfârșitul secolului XIX. Observăm o ușoară nuanță neoclasicizantă, dată de ornamentația din care elementele de tip neobaroc mai degrabă lipsesc. Trăsătura distinctivă a casei este marchiza sa amplă, definită de două coloane duble de sine stătătoare, destul de mult depărtate de peretele casei; de fapt, putem chiar spune că suntem într’unul din acele cazuri în care marchiza evoluează în direcția porticului. În general tendința generală a istoricilor Bucureștiului este să dateze cu aproximație asemenea case în perioada 1880-1900. O datare mai timpurie este descurajată de elementele neoclasice mult mai proeminente în perioada de dinainte de 1880 și de aspectul general mai provincial, mai puțin somptuos și impunător, al arhitecturii din acea perioadă. O datare mai târzie este îndeobște descurajată în primul de tendința arhitecturii bucureștene de a își tempera avântul ornamental după 1900 (primii zori ai esențialismului și minimalismului de secol XX). Pe de altă parte, amploarea deosebită pe care o iau odată cu intrarea în noul secol sau chiar deja din anii 1890 noile stiluri istoriciste (înainte de explozia neoromânescului, tonul în moda arhitectonică l’au dat o vreme influențele de neo-Renaștere anglo-franceză, plus stilul “alpin” german și începuturile de neo-maur) contribuie și ea la datarea “canonică” 1880-1900 a unei case precum cea din Principatele Unite 42. Pentru a ilustra, ne folosim de minunata bază de date reprezentată de Arhiva Cezara Mucenic și oferim drept puncte de comparație planurile a două case din 1882 și respectiv 1894.

 

Toate aceste considerații despre eclecticul bucureștean pot fi aplicate și casei vecine de la nr. 44, cele două constituind la origine o singură proprietate. La această construcție cu înfățișare ceva mai modestă ne atrage atenția frontonul miniatural de tip curviliniu plasat în poziție de atic deasupra cornișei, un element din filonul neobaroc al eclecticului și absolut tipic, chiar stereotipic, pentru ultimele două decenii ale secolului XIX bucureștean.

Vom trece acum la datarea de adâncime și vom încerca să îi comparăm rezultatele cu cele obținute până aici prin datarea de suprafață. Datarea de adâncime presupune cercetarea de arhivă care să scoată la lumină documente ce pot indica cu precizie vârsta edificiului. Ea are în principiu vocația de a rafina datarea de teren, de a clarifica ambiguitățile acesteia sau chiar de a îi răsturna rezultatele, suferă însă de neajunsul de a fi mult mai anevoioasă și supusă hazardului, cu succese adesea doar parțiale. În cazul casei de la nr. 42, cunoaștem autorizația de construcție cu planul detaliat și știm că este din 1873.

Princ.-Unite-26-G.-Enescu-1873-z-1024x768

Această descoperire trebuie să ne pună în gardă în privința datărilor mecanice, “canonice”, pe care în cazul de față trebuie să le problematizeze o corectă înțelegere a evoluției neoclasicismului românesc. Simplificând extrem de mult și folosindu-ne strict de exemple bucureștene, vom încerca să rezumăm în felul următor: neoclasicul provincial de început de secol XIX (ex. casa Scarlat Kretzulescu) se împletește din ce în ce mai mult spre mijlocul veacului cu un neoclasic robust și ambițios (ex. Teatrul NaționalUniversitatea), care la rândul său începe să îmbrace (în special în arhitectura domestică, vezi casa Tănase Nicolau) forme originale, odată cu care putem începe să vorbim despre un eclectic bucureștean. Acest eclectism începe deci prin 1850-1860 ca un stil foarte original dar totuși cu pedigree neoclasic încă evident, situație în care putem plasa și casa de la nr. 42. Filonul neoclasic se va eroda din ce în ce mai mult pe măsura îmbătrânirii secolului, dar rămâne încă dominant până pe la 1880, data aproximativă la care putem plasa explozia celui de’al doilea filon, cel neobaroc, care marchează și astăzi atât de puternic din punct de vedere vizual peisajul zonelor vechi ale Bucureștiului. Urmele neoclasicului vor continua să se facă simțite o vreme, pentru a dispărea în jur de 1900 sub asaltul a noi mode arhitecturale, și mai străine de el (vezi mai sus despre stilurile noi). Despre reînvierile târzii ale neoclasicismului în ambianță comunistă nu are sens să discutăm aici.

Un edificiu eclectic cu dominantă neoclasică poate deci să fie plasat teoretic oriunde pe un segment temporal de cel puțin o jumătate de secol. În principiu, probabilitatea scade pe măsură ce ne apropiem de 1900, dar fără documentul de arhivă ar fi fost imposibil să ajungem la o datare mai exactă. Mai mult, schița ne arată și cât de înșelătoare poate fi datarea după ornamentație. Mergând în strada Principatele Unite vom găsi desigur marchiza casei dezvoltată ca portic și ferestrele cu ancadrament neoclasic (arhitravă susținută de pilaștri), nu neobaroc (sub formă de fronton), dar nu vom vedea elementul neoclasic cel mai tipic pe care casa la început înțelegem că l’a avut: acroterele ce decorau frontonul marchizei. Ornamentele vin și trec, casa rămâne, valabil în trecut ca și în ziua de astăzi.

 

 

Trecând în sfârșit la casa de la nr. 44, datarea de adâncime intră în zona nisipurilor mișcătoare. Planul original al casei până acum nu l’am găsit. Ne rămân în schimb planurile topografice. Planul cadastral al orașului din 1895-1899 ne indică limpede ambele case deja existente, ceea ce era de așteptat. Mai interesant este că planul de aliniere al străzii din 1885 pare să le indice și el pe amândouă. Primul plan de aliniere însă, cel din 1867, ne indică doar o construcție pe locul unde se află astăzi casa de la nr. 44. Este aceeași clădire ? Amprenta este foarte similară, doar la stradă bineînțeles, fiindcă planul nu e interesat decât de frontul stradal. Comparând cele două planuri de aliniere între ele și pe amândouă cu cel mai recent plan cadastral, proporția dintre frontul casei și frontul întregii (foste) parcele pare să fie constantă în timp (conștienți fiind că planurile mai vechi nu pot fi milimetric exacte). Avocatul diavolului va folosi bineînțeles ornamentația drept argument: cât se poate de tipică după cca. 1880, deja existentă dar nu încă în vogă în anii 1870, cu totul nelalocul ei pentru o epocă anterioară. Am văzut însă mai sus că ornamentele vin și trec. La nr. 42 acroterele au fost la început și nu mai sunt. În situația inversă, cine ne poate garanta că la nr. 44 ancadramentele ferestrelor și frontonul spart neobaroc pe care astăzi le vedem au fost de la început ? Putem trage concluzia că e posibil să avem de’a face cu o casă mai veche decât pare, din anii 1850 sau 1860, căreia i’au fost aplicate ornamente eclectice cândva în ultimele decenii ale secolului XIX. Nu putem exclude nici scenariul în care nu s’au aplicat ornamente pe o casă deja existentă, ci casa veche a fost demolată și în locul ei s’a construit una nouă.

Nu putem încheia acest exercițiu de datare fără un appendix despre proprietarii acestor case, în măsura în care ne sunt cunoscuți. Pe planul din 1867 este menționat G. Ionescu, pe cel din 1885 Maria Enescu, în autorizația de la 1873 Ghiță Enescu. Pare probabil că Ionescu e de fapt tot Enescu transcris greșit, iar Maria este soția lui Ghiță Enescu. Detalii despre soții Enescu nu avem, dar știm că Ghiță a murit înainte de 1888, iar Maria pare să’i fi supraviețuit cel puțin până la 1911. Cândva în anii 1880 cele două parcele s’au separat, Maria Enescu trăind în continuare la nr. 44. În 1918 și 1926 este consemnată următoarea generație, reprezentată de Dimitrie și Eliza Enescu, după care urma proprietarilor se pierde. În schimb, casa de la nr. 42 apare o perioadă foarte îndelungată, cel puțin de la 1890 și până în 1937, în proprietatea lui Emil Lăzărescu, funcționar la Așezămintele Brâncovenești, în 1925 epitrop al Așezămintelor Nifon, proprietarul moșiei Poșta-Lăzărescu; este menționată și Lucreția Lăzărescu, probabil soția. În mod surprinzător, casa nu apare în decretul de naționalizare din 1950 și nu știm ce s’a întâmplat cu ea în perioada comunistă. În anii 2000 a fost achiziționată pentru a servi drept recepție hotelului alăturat Prince Park Residence de la nr. 40, de care a fost legată.

 

Puteți citi articolul și pe site-ul original al proiectului Meremet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s