Tipografia Cărților Bisericești

Vorbim astăzi despre o clădire bucureșteană de considerabilă vechime, dar căzută în uitare și anonimizată, ca multe altele: Tipografia Cărților Bisericești. Pentru clarificare, este vorba despre clădirea lungă din strada Principatele Unite nr. 60. Aspectul ei banal și fără vârstă ascunde faptul că datează de fapt din vremea Regulamentului Organic și că este deci una din cele mai bătrâne clădiri civile (cel puțin nu lăcașe de cult) din București. Mai mult, ea este moștenitoarea și într’un fel martora unei venerabile istorii instituționale, dat fiind că activitatea tipografică a Mitropoliei Ungrovlahiei (astăzi a Patriarhiei Române) la București începe la sfârșitul secolului XVII și desigur continuă până astăzi.

Nu e locul aici să facem o istorie a tiparului din Țara Românească, dar plecăm de la precizarea că în anul 1678 vechea tipografie a Mitropoliei se mută de la Târgoviște, unde se tipărise bogata producție literară din vremea domniei lui Matei Basarab, la București. De’a lungul secolului XVIII, tipografia a continuat să funcționeze și a produs prin meșteșugul lui Gutenberg un mare număr de lucrări, în general în limba română, care au dat suflu vieții culturale muntene în epoca brâncovenească și în veacul fanariot. Nu știm unde anume era găzduită această veche tipografie a Mitropoliei. Ea a căzut într’un con de umbră odată cu trecerea sub regimul Regulamentului Organic, fiind eclipsată de alte ateliere, precum cel de la mânăstirea Căldărușani sau cel de la Episcopia Buzăului. Până la sfârșitul anilor 1830, activitatea tipografică la Mitropolia din București încetase.

Reluarea ei stă sub semnul activității gospodărești a ilustrului ierarh care a fost mitropolitul Nifon. Contractând împrumuturi la Vistieria țării în anii 1850 și 1851, Nifon a cumpărat de la Viena o instalație tipografică și a zidit o nouă clădire care să o adăpostească, pe o bucată de teren neutilizată din Grădina Mitropoliei: este clădirea de astăzi din Principatele Unite 60 (de fapt cea mai mare parte a ei, nu toată, după cum vom vedea). A fost inaugurată la 1 august 1852, ocazie cu care i s’a pus și o inscripție, ce era încă vizibilă în curtea interioară în anii ’30 (nu știm dacă mai există). Pe planul Jung din 1856, strada ce încă nu primise numele de Principatele Unite, apare ca “ulița Tipografiei”, semn al importanței acesteia ca punct de reper în zonă.

Inițiativa gospodărească și culturală a mitropolitului Nifon a dat roade bogate timp de mai mulți ani, dar a fost torpilată de convulsiile prin care a trecut Biserica Ortodoxă din Principate în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Două au fost mai precis măsurile luate de domnitorul Unirii care au rezultat practic în desființarea tipografiei. Prima a fost trecerea oficială la alfabetul latin, care s’a desfășurat treptat începând de la sfârșitul anilor 1850. Costisitoarea investiție a mitropolitului era deci încă proaspătă când a început să se dovedească uzată, nu tehnic, ci moral. Tânărul stat român aștepta de la toate instituțiile sale (printre care se număra acum și Biserica, după noua concepție) să înceteze cât mai curând a mai folosi alfabetul chirilic, dar bani pentru adaptarea instalației tipografice nu se găseau. Devenită inutilă, tipografia este lovită cu ușurință de a doua măsură: în 1864 este confiscată de stat în “temeiul” legii de naționalizare a averilor bisericești din decembrie 1863. Tiparnițele au fost ridicate din strada Principatele Unite și date în folosința Imprimeriei Statului, în timp ce clădirea a fost transformată în local de școală (școala comunală de băieți nr. 3). O întrezărim tot în panorama lui Szathmari din Dealul Filaret din anii 1860, publicată de Muzeul de Fotografie din colecțiile Bibliotecii Academiei Române:

Astfel au rămas lucrurile timp de mai bine de 15 ani, perioadă în care Mitropolia a scos tipărituri foarte puține, întotdeauna prin comandă la tipografi particulari. Pentru editarea cărților de cult în alfabet latin, ce necesitau tiraj foarte mare, nu s’au găsit fonduri, dar nici capacitate organizatorică, așa că preoții erau nevoiți să folosească în continuare vechile ediții chirilice, din ce în ce mai depășite. De’abia în 1880, în urma presiunilor venite din partea Ministerului Cultelor, Sfântul Sinod al Bisericii a numit o comisie care să elaboreze un regulament privind revizuirea cărților de cult. Acesta a fost publicat în Monitorul Oficial în septembrie 1881 și marchează înființarea Tipografiei Cărților Bisericești, ca instituție. Ministerul Cultelor a pus la dispoziție fondurile necesare pentru achiziționarea mașinilor de tipar și tot el a pus la dispoziția noii tipografii chiar localul celei vechi din strada Principatele Unite, în care funcționa școala comunală. Inaugurarea festivă a a avut loc în 17 ianuarie 1882.

Doi ani mai târziu, vechile clădiri au fost ușor modernizate și probabil extinse, după un plan elaborat de constructorul Adam Mihăescu (vezi foto, via Arhiva Cezara Mucenic). O nouă clădire, mai mică, a fost adăugată la 1902, pentru a adăposti depozitul de carte. Prezentăm aici și două fotografii pe care le’am găsit într’un articol publicat în anul 1933 în revista Boabe de grâu. Bănuim că au fost luate cu aceeași ocazie, probabil la scurt timp după inaugurarea depozitului de carte la 1902: în cea de’a doua (realizată de la etajul casei Profirescu) se văd în zare turlele Mitropoliei, dar nu există încă cupola Palatului Camerei Deputaților (construit în 1907).

Într’o epocă ulterioară, nu știm exact când (dar cel mai probabil în perioada comunistă), tot acest mini-complex de clădiri a cunoscut o radicală primenire. Coordonatele ei au fost: (1) construirea unui tip de mansardă la corpul vechi; (2) eliminarea brutală a ornamentelor, care dă clădirilor aspectul cazon de astăzi; (3) construirea unui corp de legătură între cel vechi și cel din 1902; (4) alte adăugiri în curtea interioară. Sub aspect instituțional vom puncta doar că Tipografia Cărților Bisericești își desfășoară activitatea neîntrerupt din 1882, dar că în 1948 ea a devenit ca instituție publicistică Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R. A rămas sub acest nume până astăzi, dar în ultimii ani i s’au adăugat mai multe noi edituri bisericești; clădirile din Principatele Unite 60 sunt sediu pentru toate acestea și tot aici este și librăria.

Ar fi de folos acum să mai trecem o dată în revistă clădirile pe care le putem vedea astăzi și să deslușim vârstele.

 

Avem mai întâi primul segment din corpul vechi, cel cu cinci ferestre de formă rectangulară. Exista la 1852 și a fost refăcut la 1884. După 1884 purta foarte evident amprenta stilului eclectic propriu epocii și de aceea bănuim că aici a avut loc o transformare mai profundă.

Urmează al doilea segment din corpul vechi, cu ferestre cu latura superioară rotunjită. Sunt 7 ferestre urmate de o fereastră oarbă și încă două ferestre, cu un spațiu mai mare între ele. Exista la 1852 și este posibil să fi fost refăcut la 1884, dar stilul, mai ales ferestrele rotunjite, se potrivește foarte bine cu arhitectura epocii regulamentare. Credem deci că intervenția de la 1884 a fost aici minimală sau deloc și că ceea ce a văzut nemijlocit fotograful la începutul secolului (și vedem și noi astăzi dacă trecem cu ochii minții dincolo de prefacerea brutală din perioada comunistă) este aspectul din vremea lui Vodă Știrbei.

De remarcat că planul după care s’a dat autorizația de refacere la 1884 prevedea două lucarne pentru acest segment, în timp ce fotografia ne arată trei. Un alt punct în care planul nu a fost respectat (sau poate desenat) cu scrupulozitate este fereastra oarbă, care pe plan nu se distinge. Aceste aspecte mărunte sunt în felul lor foarte interesante; ele întăresc ideea că planul pentru acest segment nu a fost de fapt aplicat, ci construcția a fost lăsată nealterată. În ce privește fereastra oarbă, dacă ar fi fost funcțională la 1884 planul sigur ar fi redat’o, iar dacă nu ar fi existat, nu avea de ce să apară în scurtul interval până la data fotografiei (să zicem 1902 sau anii ulteriori). Singura posibilitate este că fereastra era deja oarbă la 1884 și planul a prevăzut (fără succes) suprimarea ei.

Corpul de clădire adăugat la cea mai recentă transformare imită corpul vechi, inclusiv în ce privește forma ferestrelor.

Depozitul de carte de la 1902 se recunoaște prin stilul arhitectural complet diferit și nemodificat, o variantă timpurie de neoromânesc auster, funcțional.

Pe imaginea din satelit de mai sus am marcat cu culori diferitele etape de construcție:

roșu = 1852 (cu tranformări în 1884)

albastru = 1902

verde = postbelic

galben = postbelic, pe locul unui corp de clădire mai vechi (cel puțin 1884)

***

Bibliografie:

Nicolae Iorga, Istoria bisericii românești și a vieții religioase a românilor, vol. I-II, Tipografia “Neamul Românesc” (Vălenii de Munte, 1908), pp. 249-250

T. Păcescu, “Tipografia Cărţilor Bisericeşti”, în Boabe de grâu, IV, nr. 11 (1933), pp. 654-674

Mircea Păcurariu, Tiparul în Biserica Ortodoxă Română, Ed. Andreiana (Sibiu, 2016)

***

Puteți citi postarea și pe site-ul original al proiectului Meremet.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s