Patrimoniul arhitectural reprezintă cea mai imediată urmă a trecutului orașului. Cea mai în măsură să ne interpeleze în traseele noastre cotidiene și cea pe care am putea-o cel mai lesne ocroti împreună. Nu e o întâmplare că munca din spatele Laboratorului de memorie urbană se măsoară adesea în case cartate, fotografiate, numărate sau regăsite prin arhive.
Dar dincolo de ziduri se întrezăresc oamenii. Cei care și-au croit drum prin materia solidă a orașului: ctitori și trecători, privilegiați și marginali. Unora le regăsim numele pe planuri și în listele de adrese, în registre și în vrafurile de producție birocratică; câteodată și scrisul de mână, urmând mai ezitant sau mai degajat turnurile limbii administrative. Multe nume fără chip, prea puține voci și identități de recuperat în propriile lor cuvinte.
Mai există însă și o arhivă discretă de chipuri risipită mult dincolo de limitele fizice ale Bucureștiului. O arhivă fotografică ale cărei interstiții traversează deopotrivă muzeul și talciocul, intimitatea albumului de familie și fluxul rețelei digitale. Portrete cu poveste și oameni care să povestească, dar și chipuri fără nume, despre care nu vom ști mai mult decât ceea ce putem deduce de pe suprafața hârtiei fotografice. În fond, memoria orașului nu încetează să se negocieze tocmai în această confruntare cu lacunele.
Privim, explorăm și publicăm de azi portrete fotografice din colecții publice sau private într-o nouă serie de Chipuri bucureștene. Cu rigoare și delicatețe, fără stereotipuri și pitoresc forțat; evitând în egală măsură pastișa caragialescă și idealizările facile.
