Case și mai vechi. Argument

Se spune că Bucureștiul nu are un patrimoniu de arhitectură domestică mai vechi de sfârșitul secolului al XIX-lea. Excepțiile nu fac, pare-se, decât să confirme regula. Trei-patru case izolate dincolo de marile artere de circulație stau mărturie pentru un oraș de factură otoman-balcanică demult estompat din memoria colectivă. În registru monumental, câteva reședințe boierești mai ilustrează achiziția timpurie a modelelor occidentale de locuire la vârful ierarhiei sociale. Și cam atât: distanța care separă geamlâcul casei Melik de marchizele emblematice ale Bucureștiului fin-de-siècle se reduce adesea la o poveste indistinct-pitorească despre modernizarea și europenizarea orașului. O astfel de imagine e perpetuată în toate formele discursului despre trecutul bucureștean, iar Lista monumentelor istorice nu face decât să-i ofere o legitimare oficială în zeci de pagini umplute cu descrierea „casă / sf. sec. XIX” sau, încă și mai generos, „sf. sec. XIX-prima jum. sec. XX”. Case vechi la scara istoriei bucureștene, desigur, dar toate cam la fel de vechi…

O astfel de percepție a patrimoniului bucureștean e problematică din cel puțin două puncte de vedere: fiindcă se bazează pe o documentare în cel mai bun caz lacunară și fiindcă operează distincții de valoare pe baza unor convenții cronologice rupte de reperele locale. În realitate, casa „sf. sec. XIX-prima jum. sec. XX” se traduce prin casă necercetată. Nu că n-ar exista surse primare sau întregi cariere dedicate studiului arhivelor; dar de aici și până la o cunoaștere sistematică a patrimoniului bucureștean e un drum pe care nici o instituție sau inițiativă locală nu și l-a asumat cu consecvență.

Așa se face că în București sînt de găsit case anterioare celor mai vechi planuri detaliate al orașului (1846-1856) care au trecut neobservate printr-un secol de istoriografii și nostalgii locale. Și tot așa, un moment-cheie în istoria locuirii bucureștene a ajuns să-și piardă individualitatea în narațiunea simplificată a modernizării urbane, insuficient cercetat și rupt între două jumătăți de secol. E vorba de perioada cuprinsă, în linii mari, între primele deschideri către urbanitatea de model occidental din anii 1820-1830 și noile practici arhitecturale cristalizate după 1880. O perioadă de transformare cu mai multe viteze, în care se (re)definesc multe din formele clasice de locuire bucureșteană; în care prima vârstă a neoclasicului și voga neogoticului coabitează cu cerdacul de lemn și trama orașului fanariot.

Ocolit la începuturile procesului de patrimonializare fiindcă nu reflecta vreun „specific național” sau pur și simplu nu era destul de vechi, apoi ignorat din inerție, acest fond arhitectural a căzut pradă sistematizării și monumentalizării accelerate a orașului de-a lungul secolului XX. În ciuda faptului că aceste case timpurii au ajuns să reprezinte cei mai vechi martori ai locuirii în toate vecinătățile bucureștene unde mai sînt de găsit, procedurile de clasare de după 1990 le-au trecut la rândul lor cu vederea. Cele conservate până azi poartă urmele unor mai lungi istorii de deteriorări, pierderi de elemente decorative specifice și alterări neinspirate; chiar și fără modificări substanțiale, multora dintre ele le sînt proprii dimensiunile mai curând modeste și o decorație mai austeră decât cea a fațadelor fin-de-siècle. Toate acestea îngreunează, cel puțin la o privire superficială, identificarea ca atare a acestor case timpurii. La o estimare preliminară, numărul lor pare să situeze azi undeva până într-o sută: mai multe decât s-ar crede, dar prea puţine pentru a mai întârzia să devină o prioritate pentru politicile de protecţie a patrimoniului bucureștean. Cu atât mai mult cu cât acestea constituie ținte ușoare pentru dezvoltatorii imobiliari. Cel puțin trei astfel de case au fost demolate numai din 2016 încoace; toate trei se aflau în zone așa-zis protejate, dar nici una nu era clasată ca monument istoric.

Așadar, la mai bine de doi ani de la prima candidatură a Bucureștiului pentru titlul de Capitală Europeană a Culturii, cel mai vechi fond de arhitectură domestică bucureșteană rămâne într-o proporție covârșitoare necunoscut și mai cu seamă neprotejat. Laboratorul de memorie urbană își dedică primul proiect-cadru cercetării și recuperării acestui patrimoniu valoros și vulnerabil: casele bucureștene de dinainte de 1880, în toată diversitatea de forme, proporții, tradiții arhitecturale și modele culturale care le caracterizează. Le vom spune, scurt și cuprinzător, Case și mai vechi.

Classical scholar, off-hours antiquarian & musical explorer. Reluctant social media user.

3 gânduri despre “Case și mai vechi. Argument

  1. Nu îmi vine să cred!!! Casa in care încă stau, principatele unite nr 65, din 1984, are atâta istorie!!! Și culmea a fost câștigată în instanță de niște….. oameni, care cred că nu au avut legătură cu această casă niciodată. Îmi doresc să mă contactați,daca chiar vă pasă de istorie. Mulțumesc anticipat.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s